Limba Română vorbită în Basarabia

„Dormiţi în pace umbre, martiri ai României

Ce-aţi îngrăşat pământul cu sînge de eroi

Bătrâni cărunţi cu vază şi floarea tinerimii

Ce-n lupte sângeroase căzând va-ţi rupt din noi.”

... oprită în faţa unui monument de piatră, în mijlocul unui cimitir cu zeci de cruci albe aranjate în coloană, aidoma unor soldţi gata de luptă; citesc aceste rânduri scrise de Andrei Mureşanu, în timp ce vântul a reuşit să îmi smulgă o şuviţă şi să se joace cu ea... A început să plângă cerul şi pentru câteva clipe în mirosul de humă proaspăt umezită îmi răsuna în gând o melodie ce am îngânat-o toată săptămâna precedentă când îmi obligam creierul să muncească la servici. Am scos telefonul din buzunar şi am dat play melodiei...

... Am închis ochii şi plângând alături de cer, am zărit copilul din mine alergând desculţ pe coline şi bucurându-se de fiecare buruiană ce îi gâdila picioarele. În acel moment mi-am scos pantofii, pentru ca efectul trăirilor sa fie mai profund şi intens, am păşit mai cu fermitate şi mai cu dragoste pe „pământul sfânt„ al scumpei mele Basarabie. Simt o puternică bătatie în inimă, si mă atinge atât plăcut accentul lui Kapushon din melodie. Atât de frumos sună cuvintele astea, accentul ăsta puse pe portativul muzical.

E atât de duios şi unic graiul românesc vorbit în Basarabia încât mă surmenează gândul la ideea cât de multe persoane aleargă în goană după limba Română, fără să realizeze că ea, Limba e acasa! Doar că are şi ea un specific aparte, unul mai deocheat, dar plin de farmec, cum spun fraţii noştri din Bucureşti.

Asculţi melodia lui Kaposhon, şi simţi atîta sinceritate, atîta puritate, îmbinate cu simlitate, stil şi dăruire de parcă le este rupt o bucată de sufletulor şi dăruită pentru ai trezi pe cei care îşi au sufletul amorţit. Simt o mândrie aparte şi un respect pentru cei ce au muncit asupra melodiei şi au îmbinat cuvintele atât de modest. Pentru citeva secunde mi-am văzut neamult stând la o masă şi ciocnind pahare îşi spun toaste de sănătate, belşug şi pace. Pace, pentru că prea multe necazuri le-a fost sortit să îndure.

Lacrimi măşcate se desrindeau din ochii mei albaştri, şi se îmbinau cu ploaia intr-un vals lin de toamnă. S-a finista melodia ... şi plimbându-mă acum pe aleea gândurilor, am un tunel în faţă şi caut să zăresc luminiţa ce se aşteaptă a fi de obicei la final. Scriu... acum scriu de frică să nu mi se termine cuvintele într-o bună zi. Scriu şi călătoresc prin visele şi imaginile care mă conving tot mai mult să-mi iubesc patria, limba şi neamul. Trei lucruri sfinte, lăsate moştenire de străbuneii noştri care au scăldat cu propiul lor sânge pământul României Mari. Da suntem o ţară, avem acelaşi sânge,suntem acelaşi neam, vorbim aceeaşi limbă... aud valul mării, şi vântul din munţi, când zac la pământ pe malul prutului, lângă hotarul unde ne desparte o apă. Oare, dacă nu ar fi existat Prutul, poate că nu exista nici hotar...

Realizez acum, că moştenesc cea mai sacră comoară... în adâncuri înfundată. Limba Română... vorbită de cronicari, de voievozi, de strămoşi şi părinţi.

Mult e dulce şi frumoasă,

Limba ce-o vorbim.

... Limba noastră Românească!